din Sfântul Ioan Gură de Aur

Dacă în societatea noastră ar stăpâni dragostea, n-ar exista deosebiri, n-ar fi sclavi şi oameni liberi, stăpâniţi şi stăpâni, săraci şi bogaţi, mici şi mari. De asemenea, diavolul şi demonii săi ar fi cu totul necunoscuţi şi lipsiţi de putere. Căci dragostea creştină este mai puternică decât toate zidurile şi mai tare decât toate metalele. Pe ea n-o cuceresc nici bogăţia, nici sărăcia; sau mai bine zis, acolo unde stăpâneşte ea, nu există bogăţie şi sărăcie, ci doar bunătăţile amândurora: de la bogăţie sărăcia le ia pe cele necesare întreţinerii sale, iar de la sărăcie bogăţia ia lipsa de griji. În felul acesta dispar şi grijile bogăţiei şi temerile sărăciei.
Însă de ce vorbesc doar de foloasele pe care iubirea le provoacă celorlalţi? Iubirea în sine e atât de frumoasă! Cu câtă bucurie şi pace umple sufletul care o deţine! Acesta este unul din marile ei privilegii. Celelalte virtuţi, precum postul, privegherea, înfrânarea, sunt însoţite de o anumită osteneală, şi de multe ori provoacă celorlalţi invidie. Iubirea creştină însă, dincolo de alte foloase ale sale, provoacă o dispoziţie foarte plăcută şi niciodată trudă. Aşa cum albina adună sucul de necatr din diferite flori şi-l duce în stup, la fel şi iubirea adună de pretutindeni bunătăţile şi le aduce în suflet, unde locuieşte. Şi rob dacă este cel ce are iubire în suflet robia lui i se pare mai plăcută ca libertatea, pentru că se bucură să i se dea porunci decât să dea porunci, să slujească decât să fie slujit, să ajute decât să fie ajutat. Iubirea schimbă natura lucrurilor şi, având mâinile pline de toate bunătăţile, se apropie de noi cu blândeţe mai mare decât cea maternă şi cu dărnicie mai presus de cea împărătească. Lucrările ostenitoare şi grele le face uşoare şi lesnicioase, descoperindu-ne dulceaţa virtuţii şi amărăciunea răutăţii. Vă voi aduce câteva exemple:
Să dăruieşti altora pare lucru greu, iubirea însă îl face uşor. Să iei de la ceilalţi pare ceva plăcut, iubirea însă îl face respingător. Să-i vorbeşti de rău pe ceilalţi pare îmbucurător, iubirea însă îl face amar. Pentru iubire cea mai mare bucurie este să-i vorbească de bine şi să-i laude pe toţi.
Mânia, iarăşi, oferă o mulţumire sălbatică, însă nu omului iubirii, fiindcă el nu cunoaşte mânia. Dacă semenul său îl necăjeşte nu se înfurie, ci izbucneşte în lacrimi, rugăminţi şi implorări. Dacă-l vede pe semenul lui păcătuind, jeleşte şi se îndurerează sufleteşte.
va urma